Advertisements
— Mamă… știm că e mult pentru tine, a spus fiica cea mare încet, dar nu putem să-l lăsăm acolo.
Cea mică a dat din cap, cu vocea frântă:
— Ne-a prins de mână ca și cum ne știa deja.
Atunci, Tonia a rămas tăcută. În mintea ei a revenit imaginea soțului ei, ziua în care intrase pe ușă cu un nou-născut în brațe și spusese, cu o blândețe pe care n-o uitase niciodată: „Noi nu deținem copiii, doar avem grijă de ei.”
A doua zi, drumul spre spital i s-a părut mai lung ca oricând. Fiecare pas era o luptă între teamă și decizie. În secția de copii, aerul greu de dezinfectant o făcea să-și țină respirația.
Într-un pătuț metalic, un băiețel mic, cu părul roșcat și ochi mari, stătea încordat, ținând lângă el o jucărie ruptă. Când a văzut-o, a izbucnit în plâns și și-a întins brațele.
— Mamă… a spus el aproape șoptit.
În clipa aceea, Tonia a simțit cum i se rupe ceva în interior.
L-a luat fără ezitare. Era ușor, fragil, fierbinte de emoție și frică. Îl ținea strâns, iar el plângea cu sughițuri mici, agățându-se de ea ca și cum era singurul loc sigur rămas pe lume.
— Sunt aici, i-a murmurat ea. Nu te las.
O asistentă medicală a privit în liniște scena.
— Dacă nu îl luați dumneavoastră, mâine ajunge la centru.
Fără să mai stea pe gânduri, Tonia a semnat actele. Mâna îi tremura, dar numele scris pe foaie era același pe care îl purtase și soțul ei. Când a ieșit din spital, ținea în brațe nu doar un copil, ci o nouă viață întreagă.
O resto si pe aver rig
