Am zărit capul domnului Ghiță ridicându-se brusc din al treilea rând. Membru în consiliu de doisprezece ani, purtând aceeași cravată vișinie la fiecare ședință, ca o pată de vin uscat.
Pe ecran, Andrei a întrebat:
— Și dacă face figuri?
Elena a râs. Scurt. Fără căldură.
— Atunci plângem în presă. Mireasa instabilă, moștenitoarea care și-a pierdut mințile după moartea tatălui. Ai pozele?
Andrei a ridicat telefonul.
— Bogdan le-a făcut bine. Nu se prinde nimeni.
În biserică, cineva a scăpat un program de nuntă pe podea.
Bogdan, fotograful nostru, stătea lângă coloană, cu aparatul la piept. I s-au albit degetele pe curea.
Pe ecran, Elena a continuat:
— După nuntă, Maria devine o semnătură. Atât. O scoatem din companie înainte să întrebe prea multe despre contractul cu nordicii.
M-am uitat spre masa mică de lângă altar, unde dosarul prenupțial zăcea încă neatins. Panglica aurie de pe el părea ridicolă.
Andrei, cel viu, cel din fața mea, a făcut un pas spre proiector.
O resto si pe aver rig
