Am mers spre altar cu buza spartă și voalul sfâșiat.
Fiecare pas părea o sentință. Perlele de pe rochie tremurau ca și cum ar fi cunoscut adevărul.
Biserica era plină. Trandafiri albi, lumânări aurii, trei sute de invitați care se prefăceau că nu mă privesc prea insistent.
La altar, Andrei Marinescu stătea într-un costum negru croit la comandă, surâzând ca un rege gata să primească omagiul. Mama lui, Elena, era în primul rând, într-o rochie de mătase culoarea șampaniei, cu diamante atât de strălucitoare încât îți răneau ochii.
Când am ajuns lângă el, Andrei s-a aplecat către cavalerii de onoare.
— Avea nevoie să-i amintesc cine conduce, înainte să semnăm actele, a spus el tare.
Liniștea s-a rupt.
Au izbucnit râsetele.
Nu toți au râs. Dar destui.
Cavalerii de onoare au chicotit. Elena și-a adus mănușa la gură, cu ochii scânteind de satisfacție. Câțiva veri au izbucnit în priviri înspre alte direcții. Preotul a rămas încremenit, Biblia deschisă în mâini.
Eu nu am plâns.
— Zâmbește, Maria, mi-a șoptit Andrei. Te faci de rușine.
O resto si pe aver rig
