Momentul de cotitură a venit în 1962, odată cu vizita lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în Portul Constanța și la Șantierul Naval. Decizia politică a fost clară. Portul trebuia extins. Șantierul naval la fel. Era nevoie de diguri noi, mai lungi, mai solide, capabile să reziste specificului Mării Negre, unde furtunile pot ajunge frecvent la forța 7–8.
Problema era cum.
La acea vreme, România nu avea experiență modernă în construcții hidrotehnice de mare amploare. Echipele tehnice au fost trimise la documentare. Polonia, la Gdynia și Gdansk. Uniunea Sovietică, la Moscova, Odessa și Leningrad. Franța, indirect, prin soluțiile deja aplicate în zona Mediteranei.
Soluția franceză se numea tetrapod. Un element masiv din beton, cu patru brațe, folosit pentru protecția digurilor. Funcționa bine în Mediterană, unde valurile sunt diferite, mai lungi, mai previzibile. Dar Marea Neagră nu iartă improvizațiile. Aici valurile sunt scurte, lovesc brutal și repetat.
În fața inginerilor români au existat două opțiuni. Să cumpere patentul francez. Sau să creeze ceva propriu.
S-a ales varianta mai grea.
O resto si pe aver rig
