Inginerii Mircea Lateș și Mircea Ulubeanu au pornit de la ideea tetrapodului, dar au adaptat-o realității locale. Așa a apărut stabilopodul. Un bloc masiv de beton, cu o formă complet diferită față de tot ce se folosise până atunci în România.
Spre deosebire de tetrapod, stabilopodul are o geometrie gândită special pentru două lucruri esențiale. Să spargă forța valurilor și să se blocheze eficient unul în altul. Forma lui nu lasă manta de protecție să alunece în mare, chiar și atunci când valurile lovesc oblic sau repetat.
Nu era doar o piesă de beton. Era un sistem.
Primul stabilopod a fost turnat în 1963, pe șantierul de la Poarta 6, într-o zonă care astăzi este cartier de locuințe. Era o perioadă în care se lucra mult, repede și cu presiune mare. Digurile trebuiau ridicate. Portul trebuia extins. Nu exista loc de eșec.
Testele din teren au confirmat rapid ce calculele arătaseră pe hârtie. Stabilopodul se comporta mai bine decât tetrapodul francez în condițiile Mării Negre. Se așeza mai stabil. Rezista mai bine. Se mișca mai puțin în timp.
Costul unui stabilopod era mai mare decât al unui bloc simplu de beton. Dar specialiștii au demonstrat că, pe termen lung, protecția oferită era mai eficientă și, în final, mai ieftină. Digurile necesitau mai puține reparații. Riscul de avarie scădea semnificativ.
O resto si pe aver rig
