— Trebuie să vorbim, i-am spus.
Nici măcar nu s-a întors.
— Dacă e despre bani, ți-am zis deja…
— Nu e despre bani.
Atunci s-a oprit.
M-a privit pentru prima dată în seara aceea.
— Atunci despre ce?
Am tras aer adânc în piept, ca înaintea unui pas fără întoarcere.
— Despre noi. Nu mai există „noi”.
A râs scurt, amar.
— Serios? Pentru un card blocat?
— Nu. Pentru cinci ani.
O liniște grea s-a așezat între noi.
— Pentru cinci ani în care am dus totul singură. Pentru cinci ani în care ai ales să nu faci nimic.
— Exagerezi…
— Nu. Acum, pentru prima dată, spun exact cum e.
S-a ridicat brusc, ca și cum ar fi căutat o ieșire.
— Și ce vrei? Să plec?
L-am privit drept în ochi.
— Da.
Atunci, pentru întâia oară, n-a mai avut replică.
A doua zi, și-a strâns lucrurile.
Nu erau multe.
De fapt, nici nu avea.
Ana a apărut din nou. A făcut scandal, a aruncat vorbe grele, m-a numit rece și egoistă, mi-a prezis că voi rămâne singură.
N-am răspuns.
Nu mai aveam de ce.
După ce au plecat, casa a devenit… liniștită.
Nu mută.
Liniștită.
Fără tensiune. Fără apăsare.
Doar spațiu.
În prima seară, am mâncat singură la masă. Fără ceartă. Fără reproșuri.
Și, pentru prima dată după mult timp, mâncarea nu mai avea gust de stres.
Au trecut câteva luni.
Am început să pun bani deoparte, cu răbdarea cu care reconstruiești o casă pe temelii sănătoase.
Mi-am schimbat mobila din sufragerie, ca și cum aș fi aerisit nu doar o cameră, ci și un colț din mine.
O resto si pe aver rig
