Spre seară, am ajuns la noul apartament. O garsonieră mică, dar numai a mea. Mi-am făcut un ceai, m-am așezat pe marginea patului și am privit luminile orașului cum clipesc, ca niște respirații pe ferestrele celorlalți. Nu mai purtam inel. Nici zâmbetul învățat. Aveam doar adevărul meu.
Mi-au revenit în minte cuvintele lui dintr-o altă seară: „Nu ești la nivelul meu.” Am zâmbit pentru mine și am șoptit în semiîntuneric:
— Nu, Căline. Tu n-ai fost niciodată la nivelul meu.
Și, pentru prima dată după ani, am simțit că respir. Pe bune.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
O resto si pe aver rig
