— Nu te-am înșelat, a spus încet.
— Atunci explică-mi.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Am fost din nou la doctor. Fără să-ți spun.
Am simțit cum mi se blochează respirația.
— Și?
— Și mi-au spus că primele analize au fost greșite. Au repetat testele. Mi-au făcut mie analize, ți-au făcut și ție din nou, dar încă nu te sunaseră.
Nu mai înțelegeam nimic. Camera părea să se îndepărteze de mine, de parcă pereții se mutau încet în spate.
— Ce vrei să spui?
Ea și-a șters lacrimile, dar vocea i-a rămas tremurată.
— Că poți avea copii, Mihai. Și copilul este al nostru.
Am râs scurt, fără bucurie. Nu pentru că nu o credeam, ci pentru că adevărul era prea mare ca să încapă dintr-odată în mine.
— Și de ce nu mi-ai spus?
— Pentru că am vrut să fiu sigură. Știam cât te-a durut când ai primit vestea aceea. Știam cât de mult te-ai închis în tine. Nu voiam să-ți dau speranță înainte să fiu sigură.
Am rămas fără cuvinte.
Toate scenariile pe care le construisem în mintea mea, toate nopțile în care îmi imaginasem trădări, minciuni, alt bărbat, altă viață ascunsă de mine, începeau să se prăbușească.
Nu găsisem dovada unei infidelități.
Găsisem o femeie care încerca să mă protejeze de o nouă durere.
— Și de ce vorbeai noaptea? am întrebat, cu vocea mai joasă. De ce te duceai singură în bucătărie?
A zâmbit slab, cu obrajii umezi.
— Nu eram singură. Vorbeam cu copilul nostru. Mi-era frică. Dar eram și fericită. Nu știam cum să țin toate astea în mine.
O resto si pe aver rig
