Se trezea, cobora în bucătărie, se așeza la masă, își mângâia burtica și vorbea cu copilul.
Singură.
Fără telefon. Fără mesaje. Fără vizite. Fără vreo prezență ascunsă în casă.
Nu exista nicio dovadă că mă înșela. Nimic concret. Doar ea, tăcerea nopții și acele cuvinte rostite cu o tandrețe care mă durea.
A doua zi nu am mai putut să tac.
Am așteptat să ne așezăm amândoi la masă, dar simțeam că îmi tremură mâinile. Ea ținea cana de ceai între palme, iar eu o priveam ca pe un om pe care îl iubeam și de care, în același timp, ajunsesem să mă tem.
— Trebuie să vorbim, i-am spus.
A ridicat ochii spre mine. În privirea ei a apărut imediat o neliniște pe care nu am putut să o ignor.
— Ce s-a întâmplat?
Am tras aer în piept.
Nu mai exista cale de întoarcere.
— Am pus camere în casă.
Fața i s-a schimbat într-o secundă. Durerea i-a trecut peste chip înaintea furiei. M-a privit ca și cum abia atunci ar fi înțeles cât de departe mă dusese neîncrederea.
— Cum ai putut?
— Pentru că doctorul mi-a spus că nu pot avea copii, am izbucnit. Pentru că mi s-a spus clar că nu pot deveni tată. Și acum tu ești însărcinată. Cum?
Cuvintele au ieșit prea tare, prea aspre. Le-am simțit tăind aerul dintre noi.
Ea a rămas tăcută câteva secunde. Își strângea degetele în jurul cănii, de parcă aceea era singura ancoră care o mai ținea pe loc.
O resto si pe aver rig
