— Ne-a spus doar că fiecare om face propriile alegeri și că trebuie să învățăm să trăim fără ură.
Alina încerca un zâmbet, dar trăsăturile feței îi deveneau tot mai încordate.
— Fetele mele, eu am venit aici să repar…
— Să repari ce? a întrebat Maria.
Întrebarea a rămas suspendată în aer.
— Optsprezece ani fără telefoane? Optsprezece ani fără aniversări? Optsprezece ani fără o felicitare de Crăciun?
Alina deschise gura, apoi o închise din nou, fără să rostească nimic.
Maria a continuat, vocea ei tăind unul după altul momentele tăcerii.
— Când eram mici și vedeam alte fete cu mamele lor, plângeam. Tata era cel care stătea lângă noi până adormeam.
Sofia zâmbi ușor, cu o tristețe liniștită.
— Când am avut prima serbare, tata a lipsit de la serviciu ca să fie acolo.
— Când am avut febră, tata a stat treaz toată noaptea.
— Când ne era frică, tata era acolo.
— Când am reușit ceva, tata era primul care ne felicita.
Fiecare propoziție lovea mai puternic decât cea precedentă.
Am observat directorul școlii privind în pământ.
Mulți profesori aveau ochii umeziți.
Alina părea tot mai neliniștită.
— Eu am făcut greșeli, a spus ea. Eram tânără…
— Și noi am fost copii, a răspuns Sofia cu calm.
Pentru prima dată, nimeni nu mai avea nimic de adăugat.
Sofia s-a întors către public.
— Astăzi nu vrem să vorbim despre cine a plecat.
Maria schiță un zâmbet.
— Vrem să vorbim despre cine a rămas.
Apoi ambele au privit direct spre mine.
O resto si pe aver rig
