Într-o dimineață mohorâtă, când doamnele elegante sosiseră din nou cu planurile lor, Ana l-a zărit pe micuțul Leo strecurându-se în grădină, ținând în mână o mașinuță stricatã.
El stătuse așezat lângă fântâna veche și privea în gol, ca și cum lumea lui s-ar fi oprit acolo.
Ana nu s-a gândit nicio clipă la premiu sau la vorbele spuse de tatăl băiatului. S-a apropiat încet, pe pași moi, și a întrebat doar:
– Ți s-a stricat mașinuța?
Băiatul nu a răspuns, doar a clipit. Ana s-a așezat pe iarbă lângă el și a început să fredoneze un cântec vechi pe care mama ei îl cântase când era copil. O melodie simplă, caldă, de leagăn. Leo a ridicat privirea pentru prima dată.
Zilele au trecut, iar în timp ce terapeuții se perindau pe la conac cu metode complicate, Ana venea seara, după muncă, și se juca tăcut cu copilul.
O resto si pe aver rig
