— De ce nu mi-ai spus?
A oftat.
— Pentru că aveai drumul tău. Pentru că erai sus. Pentru că… m-ai făcut să cred că sunt un nimeni.
Cuvintele mele. Spuse cândva fără să mă gândesc. Întoarse acum împotriva mea.
Am stat mult timp fără să vorbim. Apoi mi-a spus tot. Vânduse ce mai avea. Trăia dintr-o pensie mică de boală. Nu voia compasiune. Doar pace.
În noaptea aceea n-am dormit. Am rămas în bucătărie, privind pereții. Am înțeles, prea târziu, că drumul meu fusese construit pe efortul ei.
Dimineața, am sunat la spital și mi-am luat concediu. Am dus-o la investigații. Am vorbit cu colegi. Am rezolvat acte. Am adus mâncare. Am plătit facturi. Am reparat lucruri.
Dar nimic n-a fost mai greu decât să spun:
— Iartă-mă. Am fost orb. Nu mai bun. Doar orb.
A zâmbit ușor.
— Știam că într-o zi o să vezi.
Tratamentul a fost lung. Au fost zile în care speranța părea aproape și altele în care oboseala ne îngenunchea. Dar nu a mai fost singură. De data asta, eu am rămas.
După luni de luptă, într-o dimineață simplă, stăteam amândoi pe banca din fața casei. Soarele încălzea ușor.
O resto si pe aver rig
