M-a poftit să iau loc. Aerul mirosea a ceai ieftin și a pastile. Mi s-a strâns pieptul într-un fel pe care nu-l simțeam la muncă. Era altceva. Mai personal. Mai dureros.
— Mai lucrezi la magazin? am întrebat.
— Nu. M-am lăsat.
A urmat o tăcere grea. Am știut că adevărul stătea acolo, nevăzut.
M-am ridicat și am deschis ușa camerei din spate. Fosta mea cameră de copil. Patul era gol. Pe noptieră, o cutie de medicamente. Le-am recunoscut imediat. Nu aveam nevoie de investigații.
— De când? am întrebat încet.
Privirea i-a coborât.
— De aproape un an.
Un an. Eu, medic. Eu, fratele ei. Și nu știam nimic.
Mi-au venit în minte amintiri vechi. Ea, venind acasă obosită, punând mâncare pe masă. Manualele mele noi. Pantofii ei vechi. Vocea ei calmă spunând mereu: „Tu să înveți. Eu mă descurc.”
O resto si pe aver rig
