Era slăbită. Mult mai slăbită decât îmi imaginasem.
Stătea pe un scaun vechi, în bucătăria care nu se schimbase aproape deloc. Pereții, cândva albi, erau acum gălbui. Pe masă, o cană ciobită și un borcan cu zahăr aproape gol. Nimic în plus. Nimic nou.
M-a privit și mi-a zâmbit. Un zâmbet liniștit, fără cereri, fără reproșuri.
— Ai venit, a spus încet.
Atât. Niciun dram de dramă.
Abia atunci am început să văd detaliile. Haina subțire, deși era frig. Pantofii tociți. Plicurile împrăștiate pe masă, cu ștampila spitalului județean.
— Cum te simți? am întrebat mecanic, din obișnuința de medic.
— Sunt bine, a răspuns imediat. Prea repede.
O resto si pe aver rig
