Nu aveam haine noi, nu aveam dulciuri, nu aveam nimic din ce aveau ceilalți copii din sat.
Mama a plecat în Italia când eu aveam doar zece ani, sperând că ne va salva de mizerie. Îmi amintesc și acum chipul ei obosit la plecare, promițându-mi că totul va fi bine.
Luni de zile, ani de zile, mama a trimis pachete și bani. Îi scria tatei să cumpere lemne, să repare acoperișul, să mă dea la meditații.
Dar tata părea că se topește pe picioare, purtând același palton ros la coate timp de un deceniu. Spunea mereu că banii s-au dus pe datorii vechi sau că viața este scumpă.
Nu știu cum am putut să-l credem atâta timp.
Poate pentru că era tata și nu ne-am gândit nicio clipă că ne-ar putea ascunde ceva atât de dureros.
Îl vedeam mâncând doar cartofi fierți și mămăligă, în timp ce noi ne frământam cum să-l mai ajutăm din puținul nostru.
Secretul de sub podeaua de pământ
Când am ajuns în colțul beciului unde ținea proviziile pentru iarnă, am observat că pământul era puțin mai afânat lângă raftul cu murături.
Tata fusese mereu obsedat de locul acela. Nu ne lăsa niciodată să intrăm singuri în beci, spunând că este periculos sau că o să stricăm ordinea.
Am luat o lopată veche, ruginită, sprijinită de perete.
Cu inima bătându-mi în gât, am început să sap.
Nu a trebuit să dau mai mult de trei lopeți până când am auzit un sunet metalic.
Era o cutie mare din tablă, de la acei biscuiți vechi pe care îi primeam de Crăciun cu mulți ani în urmă.
O resto si pe aver rig
