Am cerut divorțul chiar din salon, cu perfuzia în braț.
Poliția a deschis dosar pentru violență domestică. Vecinii au început să vorbească. Prietenii „de grătar” s-au risipit.
Dar eu am rămas.
După trei luni, mergeam sprijinindu-mă de un cadru. După șase, pășeam singură, încet, dar sigur.
Într-o dimineață, am ieșit din blocul părinților, unde locuiam temporar, și m-am lăsat cu totul în bătaia soarelui. Am făcut câțiva pași fără frică.
Atunci am înțeles.
Nu căzusem doar pe gresia udă din garaj.
Căzusem, ani la rând, bucată cu bucată, în tăceri, în umilințe, în „nu face așa”, „nu e bine”, „taci”.
O resto si pe aver rig
