Polițistul l-a privit direct.
— Domnule, va trebui să ne însoțiți pentru declarații.
— Poftim?! Pentru ce?! — a izbucnit el.
De data asta, invitații nu i-au mai ținut spatele din priviri. Unii au plecat pe furiș, rușinați. Alții șușoteau pe margine.
M-au urcat pe targă. Când m-au ridicat, o durere ascuțită m-a străpuns, dar picioarele tot nu și-au găsit glasul.
Cerul se întunecase. Mirosul de grătar plutea amestecat cu aerul rece al serii. M-a izbit cât de ușor se poate frânge viața, într-o clipă, ca un pahar scăpat pe gresie.
La spital, după investigații, medicul a venit cu verdictul.
Fractură serioasă la nivel lombar. Compresie pe nervi.
— Ați avut noroc — mi-a spus. — Dacă amânam, riscul de paralizie permanentă era mare. Intrăm imediat în operație.
Noroc.
Cuvântul acela mi-a rămas în minte, greu.
Operația a durat ore în șir. Când m-am trezit la terapie intensivă, primul impuls a fost să încerc să mișc degetele de la picioare.
Au tresărit ușor.
Am izbucnit în plâns.
Recuperarea a fost lungă. Greu de cuprins în vorbe simple. Durere, exerciții, lacrimi, nopți în care m-am gândit să renunț.
Andrei a venit o singură dată la spital. Mai mult să afle „ce e cu poliția”. Nu m-a întrebat dacă mă doare, dacă pot să dorm, dacă mi-e frică.
O resto si pe aver rig
