Atunci am înțeles.
Nu căzusem doar pe gresia udă din garaj.
Căzusem, ani la rând, bucată cu bucată, în tăceri, în umilințe, în „nu face așa”, „nu e bine”, „taci”.
Căderea aceea mi-a rupt spatele.
Dar mi-a salvat viața.
Un an mai târziu, de ziua mea, am făcut un grătar mic, în curtea părinților. Doar oameni care mă iubeau. Fără critici. Fără ordine.
Când au început să-mi cânte „La mulți ani”, am râs.
Și am rămas în picioare.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
O resto si pe aver rig
