M-au urcat pe targă. Când m-au ridicat, o durere ascuțită m-a străpuns, dar picioarele tot nu și-au găsit glasul.
Cerul se întunecase. Mirosul de grătar plutea amestecat cu aerul rece al serii. M-a izbit cât de ușor se poate frânge viața, într-o clipă, ca un pahar scăpat pe gresie.
La spital, după investigații, medicul a venit cu verdictul.
Fractură serioasă la nivel lombar. Compresie pe nervi.
— Ați avut noroc — mi-a spus. — Dacă amânam, riscul de paralizie permanentă era mare. Intrăm imediat în operație.
Noroc.
Cuvântul acela mi-a rămas în minte, greu.
Operația a durat ore în șir. Când m-am trezit la terapie intensivă, primul impuls a fost să încerc să mișc degetele de la picioare.
Au tresărit ușor.
Am izbucnit în plâns.
Recuperarea a fost lungă. Greu de cuprins în vorbe simple. Durere, exerciții, lacrimi, nopți în care m-am gândit să renunț.
Andrei a venit o singură dată la spital. Mai mult să afle „ce e cu poliția”. Nu m-a întrebat dacă mă doare, dacă pot să dorm, dacă mi-e frică.
Am cerut divorțul chiar din salon, cu perfuzia în braț.
Poliția a deschis dosar pentru violență domestică. Vecinii au început să vorbească. Prietenii „de grătar” s-au risipit.
Dar eu am rămas.
După trei luni, mergeam sprijinindu-mă de un cadru. După șase, pășeam singură, încet, dar sigur.
Într-o dimineață, am ieșit din blocul părinților, unde locuiam temporar, și m-am lăsat cu totul în bătaia soarelui. Am făcut câțiva pași fără frică.
O resto si pe aver rig
