A doua mare problemă este soarele. Răsadul crescut în casă, pe balcon sau în solar nu are aceeași rezistență ca o plantă deja adaptată la câmp. În luna mai, soarele de la prânz poate arde frunzele în câteva ore. Frunzele se albesc, se îngălbenesc, se usucă pe margini, iar planta pierde energie exact când ar trebui să facă rădăcini.
De aceea, umbrirea primelor zile nu este un moft. Se pot pune arcuri peste rânduri și un strat de agril alb sau spunbond alb, cu densitate de 30-40 g/mp. Negru nu este potrivit pentru acoperire deasupra, pentru că se încălzește. Albul reflectă o parte din lumină, reduce arsura solară, mai taie vântul și păstrează un microclimat mai blând. Better Homes & Gardens notează, într-un ghid recent despre călirea răsadurilor, că plantele crescute în interior trebuie obișnuite treptat cu soarele, vântul și variațiile de temperatură, iar expunerea progresivă reduce șocul de transplantare.
În primele 7-10 zile, acoperirea poate rămâne aproape permanent, mai ales dacă vremea este caldă și vântoasă. Apoi se ridică treptat dimineața și seara, câteva ore, ca planta să se obișnuiască. Când apar frunze noi și răsadul arată că a pornit în creștere, protecția se poate scoate. Dacă vine caniculă, agrilul sau plasa de umbrire pot rămâne mai mult timp, mai ales în zonele sudice.
A treia grijă este fertilizarea. Aici mulți fac exces. Văd răsadul puțin pleoștit și sar imediat cu azot, uree, macerat puternic sau gunoi de grajd prea concentrat. Planta pare că are nevoie de „mâncare”, dar în primele zile are nevoie mai ales să-și refacă rădăcinile. Dacă primește mult azot prea repede, poate porni în frunze, nu în rădăcină. Se face verde, dar firavă la bază.
Prima fertilizare serioasă se face după 10-14 zile, când răsadul s-a prins. Atunci are sens o hrană orientată spre rădăcină: fosfor și potasiu. În gospodărie, unii folosesc monofosfat de potasiu, alții superfosfat, alții cenușă de lemn bine cernută și folosită cu măsură. University of California IPM notează că fertilizarea cu fosfor la transplantare este o practică folosită la tomate, dar avertizează și că produsele concentrate pot produce toxicitate dacă sunt aplicate în doze nepotrivite.
O variantă populară este infuzia de cenușă: un pahar de cenușă de lemn la 10 litri de apă fierbinte, lăsată 24 de ore, apoi strecurată. Se udă la rădăcină, pe sol deja umed. Cenușa aduce potasiu și calciu, dar nu trebuie folosită în exces, mai ales pe soluri alcaline. Dacă pământul este deja calcaros, cenușa poate dezechilibra și mai mult pH-ul.
O resto si pe aver rig
