În fundul genții se afla un teanc gros de plicuri, apăsat, ca o greutate pe care nu știam încă de ce o port.
Fiecare era etichetat cu grijă, cu o atenție care îți spunea că nimic nu fusese lăsat la voia întâmplării.
Nume.
Date.
Sume.
Am desfăcut unul, cu mișcări lente, ca și cum hârtia s-ar fi putut rupe la cea mai mică ezitare.
Înăuntru era o copie după o chitanță bancară, cu cifre înșirate ordonat, reci și clare.
Alt plic conținea o rețetă medicală, cu nume de medicamente pe care abia le puteam pronunța.
În următorul am găsit o scrisoare scrisă de mână, cu litere îngrămădite și grăbite, ca și cum autorul ar fi avut de spus prea mult în prea puțin spațiu.
Nu înțelegeam nimic.
Nu până când am citit primul rând dintr-un bilet așezat deasupra.
„Pentru operația lui Andrei. Mulțumim că ne-ați salvat băiatul.”
Am clipit, cuprinsă de uluială.
Am deschis alt plic, cu inima accelerată.
„Pentru chiria pe două luni. Dumnezeu să vă răsplătească.”
Altul.
„Nu știu cum să vă mulțumesc pentru medicamentele mamei mele.”
Am rămas nemișcată, cu plicurile în poală și răsuflarea prinsă între două bătăi de inimă
O resto si pe aver rig
