În geantă erau zeci de plicuri. Poate sute.
Toate de la oameni diferiți, fiecare cu povestea lui, fiecare cu aceeași recunoștință.
Toate pline de mulțumiri care, rând după rând, îmi schimbau înțelesul a ceea ce crezusem până atunci.
Atunci am auzit ușa băii deschizându-se, cu un scârțâit moale.
M-am întors, ținând încă un plic între degete.
Mama stătea în prag. Nu părea furioasă. Doar tristă, cu o blândețe adâncă în priviri.
— Ai aflat, a spus încet.
Mi s-a pus un nod în gât, ca și cum toate cuvintele rămăseseră înghețate acolo.
— Unde se duc banii mei?
A zâmbit obosit, cu colțurile gurii abia ridicate.
— La oamenii care au nevoie de ei.
M-am așezat încet pe marginea patului, căutând podeaua cu privirea.
— De un an?
— De mai mult.
— De ce nu mi-ai spus?
S-a apropiat și s-a așezat în fotoliul ei, ca de atâtea ori când urma o discuție grea.
O resto si pe aver rig
