— De un an?
— De mai mult.
— De ce nu mi-ai spus?
S-a apropiat și s-a așezat în fotoliul ei, ca de atâtea ori când urma o discuție grea.
— Pentru că știam că te-ai fi oprit.
Am clătinat din cap, fără să-mi pot desprinde palmele de pe genunchi.
— Nu m-aș fi oprit.
— Ba da.
A zâmbit cu blândețe, împăcându-se parcă și cu mine, și cu ea.
— Ai fi vrut să controlezi totul. Să verifici fiecare caz. Să te asiguri că fiecare om merită.
Nu puteam nega. Probabil avea dreptate.
— Și tu ai dat banii unor străini?
— Nu sunt străini.
A luat unul dintre plicuri de pe noptieră și mi l-a întins.
— Este o mamă care își crește singură copilul.
A ridicat alt plic.
— Acesta este un pensionar care nu își permite tratamentul.
Altul.
— O studentă care era pe punctul să abandoneze facultatea.
M-am uitat la teancurile de scrisori așezate în ordine, ca niște martori tăcuți.
— Toți acești oameni…
— Nu au avut pe nimeni.
Tăcerea s-a așternut între noi, grea, dar nu ostilă, ca o pătură care ne acoperea pe amândouă.
În cele din urmă am întrebat, cu glasul aproape șoptit:
— Dar de ce ai mințit?
Privirea ei s-a umplut de lacrimi, fără să se verse.
— Pentru că după moartea tatălui tău am văzut cât muncești.
Și-a frământat mâinile, căutând cuvintele potrivite.
— Mereu ai simțit că îmi ești datoare.
— Pentru că mi-ai fost mamă.
O resto si pe aver rig
