Nu înțelegeam nimic.
Nu până când am citit primul rând dintr-un bilet așezat deasupra.
„Pentru operația lui Andrei. Mulțumim că ne-ați salvat băiatul.”
Am clipit, cuprinsă de uluială.
Am deschis alt plic, cu inima accelerată.
„Pentru chiria pe două luni. Dumnezeu să vă răsplătească.”
Altul.
„Nu știu cum să vă mulțumesc pentru medicamentele mamei mele.”
Am rămas nemișcată, cu plicurile în poală și răsuflarea prinsă între două bătăi de inimă.
În geantă erau zeci de plicuri. Poate sute.
Toate de la oameni diferiți, fiecare cu povestea lui, fiecare cu aceeași recunoștință.
Toate pline de mulțumiri care, rând după rând, îmi schimbau înțelesul a ceea ce crezusem până atunci.
Atunci am auzit ușa băii deschizându-se, cu un scârțâit moale.
M-am întors, ținând încă un plic între degete.
Mama stătea în prag. Nu părea furioasă. Doar tristă, cu o blândețe adâncă în priviri.
— Ai aflat, a spus încet.
Mi s-a pus un nod în gât, ca și cum toate cuvintele rămăseseră înghețate acolo.
— Unde se duc banii mei?
A zâmbit obosit, cu colțurile gurii abia ridicate.
— La oamenii care au nevoie de ei.
M-am așezat încet pe marginea patului, căutând podeaua cu privirea.
O resto si pe aver rig
