Nimeni nu a zâmbit.
Nimeni nu i-a întrebat dacă au nevoie de ajutor.
La un moment dat, băiețelul și-a scos din buzunar o mașinuță veche și s-a jucat liniștit pe podea.
Un copil de aceeași vârstă s-a apropiat curios.
Dar mama lui l-a tras imediat de mână.
— Vino aici.
— Dar vreau să mă joc…
— Acum!
Copilul a plecat fără să înțeleagă.
Băiețelul Mariei a rămas privind mașinuța.
Apoi a întrebat încet:
— Mami, suntem săraci?
Maria a simțit că i se frânge inima.
— Da, puiule.
— Foarte săraci?
— Nu știu…
Copilul a tăcut câteva secunde.
— Atunci de asta nu vorbește nimeni cu noi?
Maria și-a întors capul pentru a ascunde lacrimile.
Nu voia să plângă în fața copiilor.
Nu voia ca ei să creadă că valoarea unui om se măsoară în bani.
Pentru că știa adevărul.
Știa cât muncise.
Știa câte nopți petrecuse fără somn.
Știa câte sacrificii făcuse pentru cei doi copii ai săi.
O resto si pe aver rig
