În două zile.
Apoi trei.
Apoi o întreagă săptămână.
În fiecare dimineață, Oana spunea ceva similar:
„Mama, nu am dormit bine.”
„Patul meu a fost prea mic.”
„Am simțit că sunt împinsă într-o parte.”
Într-o dimineață, mi-a pus o întrebare care mi-a tăiat respirația:
„Mama… ai venit în camera mea noaptea trecută?”
M-am aplecat și m-am uitat în ochii ei.
„Nu. De ce?”
Oana a ezitat.
„Pentru că… mi s-a părut că cineva se afla lângă mine.”
Am forțat un râs și mi-am păstrat vocea calmă.
„Trebuie să fi visat. Mama a dormit cu tati toată noaptea.”
Dar, de atunci, nu am mai putut dormi liniștită.
Am crezut la început că Oana avea coșmaruri.
Dar, ca mamă, vedeam frica din ochii ei.
Am discutat cu soțul meu, Daniel Mitel, un chirurg foarte ocupat care venea acasă târziu după ture lungi.
După ce m-a ascultat, a zâmbit ușor.
„Copiii își imaginează lucruri. Casa noastră este sigură… nimic rău nu se poate întâmpla.”
Nu am argumentat.
Am decis să instalez o cameră.
O mică cameră discretă în colțul tavanului din camera Oanei. Nu pentru a spiona fetița, ci pentru a mă asigura că totul este în regulă.
În acea noapte, Oana a dormit liniștită.
Patul era liber.
Fără dezordine.
Nimic nu ocupa spațiul.
Am expirat, ușurată.
Până la ora 2 a.m.
M-am trezit însetată.
În timp ce treceam prin living, am deschis feed-ul camerei pe telefon din obișnuință, doar ca să mă asigur că totul era bine.
O resto si pe aver rig
