Atunci când Oana era încă la grădiniță, am învățat-o să doarmă în camera ei.
Nu pentru că nu o iubeam. Dimpotrivă— o iubeam suficient pentru a înțelege că un copil nu poate crește dacă se agăță mereu de brațele unui adult.
Camera Oanei era cea mai frumoasă din casă.
– Un pat de două metri cu o saltea premium care a costat aproape 2000 de euro
– Rafturi pline cu cărți de povești și benzi desenate
– Jucării pufoase atent aranjate
– O luminiță galbenă, moale și caldă.
În fiecare noapte, îi citeam o poveste, îi sărutam fruntea și stingeam lumina.
Oana nu a fost niciodată speriată să doarmă singură.
Până… într-o dimineață.
„Mama, patul meu a fost foarte strâmt noaptea trecută…”
În acea dimineață, în timp ce pregăteam micul dejun, Oana a ieșit după ce și-a spălat dinții, m-a îmbrățișat și a spus cu o voce somnoroasă:
„Mama… Nu am dormit bine noaptea trecută.”
Am întors capul și am zâmbit.
„De ce nu?”
Oana s-a încruntat, s-a gândit pentru o clipă, apoi a spus:
„Patul meu a fost… foarte strâmt.”
M-am amuzat.
„Patul tău este de două metri lățime și tu dormi singură—cum ar putea fi strâmt? Sau ai uitat să faci ordine și jucăriile au ocupat tot spațiul?”
Oana a dat din cap.
„Nu, mama. Am lăsat totul curat.”
Am mângâiat-o pe păr, gândindu-mă că era doar o plângere copilărească.
Dar mă înșelam
O resto si pe aver rig
