„Opt luni.”
„Și nu ne-ai spus?” a bătut Dana.
„Ați încetat să-mi fiți susținători în ziua în care ați încercat să-mi schimbați educația pe apartamentul Oanei,” am răspuns.
Oana a dat din umeri. „Ești încă supărată pe asta?”
„Da,” am spus simplu.
Angajații treceau grăbiți pe lângă mine, iar agenții de securitate erau alerti. Aici nu era masa noastră de dinainte.
Radu a coborât vocea. „Suntem aici pentru că Oana are o vizionare de apartament în apropiere. Și cum tu ești bine… o poți ajuta.”
Acolo era.
Nu mândrie. Nu împăcare.
Extragere.
„Ați râs când am plecat,” am spus fără a-mi schimba tonul. „Mi-ați spus să renunț la școală.”
Ochii Danei au fulgerat. „Ai fost egoistă.”
„Mă protejam.”
Radu a strigat: „Ne datorezi.”
„Nu,” am spus. „Ați învățat ce valoare am.”
Tonul Danei s-a schimbat din nou. „Și ce câștigi acum?”
„Suficient,” am răspuns.
„Suficient ca să-ți ajut sora,” a insistat Oana.
„Suficient pentru a-mi construi propria viață,” am corectat-o.
Vocea Danei s-a ridicat. „Fără noi?”
O resto si pe aver rig
