Oana a râs când a văzut rucsacul. „Unde te duci?”
Nu am răspuns.
Am plecat.
Am închiriat un studio mic deasupra unei spălătorii cu ziduri subțiri și aer condiționat nesigur. Era strâmt, gălăgios, imperfect—dar era al meu.
Am muncit în ture duble. Am urmat cursuri online când nu îmi permiteam să mă înscriu cu normă întreagă. M-am hrănit cu ramen și cu hotărâre.
Părinții m-au sunat—mai întâi pentru a cere bani, apoi pentru a amenința, apoi pentru a mă batjocori.
„Te întorci,” a spus Dana într-un mesaj vocal. „Întotdeauna te întorci.”
Dar eu nu m-am întors.
Două ani mai târziu, într-o dimineață însorită de luni, am ieșit dintr-o mașină de rideshare în centrul Timișoarei, îndreptându-mă spre turnul de sticlă unde lucram.
De cealaltă parte a străzii, un SUV negru s-a tras pe dreapta.
Părinții mei și Oana au ieșit, râzând zgomotos.
La început, nu m-au recunoscut.
Apoi Oana a înghețat. „Natalia?” a strigat. „Ce faci aici?”
Dana m-a privit cu un zâmbet fals. „Interviu?” m-a întrebat cu ton dulce. „Curățenia e pe la spate.”
Radu a chicotit.
Am privit clădirea lustruită din spatele meu. Literele argintii spuneau:
TEHNOLOGII HARTWELL – SEDE CORPORATIVĂ.
Mi-am prins indemnizația pe sacoul meu, ca să poată să o vadă.
INGINER DE SOFTWARE – NATALIA PĂUN.
Râsetele lor s-au evaporat.
Zâmbetul tatălui meu s-a stins. Oana a clipit rapid. Zâmbetul Danei a devenit fragil.
„Așadar, ai făcut ceva,” a spus ea bright.
Am rămas calmă. „Da.”
„Cât timp?” a întrebat Radu cu insistență.
O resto si pe aver rig
