Familia pe care credeam că o am pentru totdeauna
În urmă cu douăzeci de ani, eu şi Gabriel am început cu puţin: un apartament mic, două scaune pliabile şi vise mari. Pe rând, au venit copiii — doi, trei, până când casa noastră s-a umplut cu zece suflete. A fost gălăgie, haos, rufe nesfârşite şi mese întotdeauna aşezate pentru mai mulţi. Am crezut, sincer, că nimic nu ne poate zdruncina echilibrul.
Viaţa nu a fost niciodată luxoasă, dar am găsit soluţii: torturi de casă la aniversări, cadouri modeste de Crăciun şi vacanţe la cort la doi paşi de oraş. Credeam că dragostea înseamnă sacrificiu şi că este reciprocă. M-am înşelat.
O resto si pe aver rig
