„Ți-am promis cândva că, dacă vei avea nevoie, vin. Unii oameni nu uită.”Privirea lui s-a oprit asupra Laurei. „Nici datorii, nici prietenii.”
Laura a înghițit în sec.Nu-l cunoștea, dar numele lui îl auzise în poveștile mele.Știa că nu era un om oarecare.
„Tată… cine e?”Vocea ei tremura pentru prima dată în seara aceea.
„Un prieten”, am spus simplu. „Un prieten adevărat.”
Andrei a ridicat sprâncenele, încercând să pară stăpân pe sine.„Și… ce treabă are domnul ăsta aici?”
Gherman s-a apropiat de masă.A luat lingura căzută, a pus-o la loc și a privit lung casa.
„Are treabă cu demnitatea”, a spus. „Cu lucrurile pe care voi doi ați uitat să le respectați.”
Cuvintele lui au căzut grele, ca niște pietre.
Am simțit cum în piept mi se ridică un nod – nu de furie, ci de recunoștință.Nu mă apărasem niciodată singur.Mereu alesesem pacea, tăcerea, sperând că iubirea de părinte repară orice.
O resto si pe aver rig
