„Vino… du-mă acasă… vreau să-mi văd din nou satul…” șopti Ana.
Horațiu a alergat să o ia, dar bătrâna l-a oprit cu o atingere ușoară.
Încet. Nu-mi mai pot accelera ritmul. Dar vreau să… merg pe cont propriu.
Au părăsit coliba împreună. Vântul rece le bătea pe față, dar simțea altfel. De parcă muntele respira cu ei.
Când ajunseră la mașină, în poiană apărură două siluete înalte, îmbrăcate în haine lungi de blană și pălării negre. Pădurari. Stăteau de pază în umbră, urmărind totul.
— Te-ai întors, spuse unul dintre ei cu o voce serioasă. – În regulă. Acum du-o acasă.
Horațiu le-a mulțumit jenat, iar ei au dat din cap fără să întrebe nimic. Era clar că știau mai multe decât lăsau să vadă.
Drumul spre sat era liniștit. Ana se uită pe fereastră, la fiecare copac, la fiecare piatră, de parcă l-ar fi văzut pentru prima dată. Când au intrat în sat, oamenii au ieșit în prag, încremeniți ca înaintea unei apariții.
O resto si pe aver rig
