Dar asta nu schimbă realitatea: societatea uită uneori că în spatele uniformelor sunt oameni.
Oameni care iubesc.
Oameni care suferă.
Oameni care devin părinți.
Am început să scriu acest mesaj nu pentru a cere compasiune, ci pentru a deschide ochii celor din jur. Pentru că poate, într-o zi, o altă femeie în uniformă va ieși din spital cu inima plină de emoție și nu va mai fi întâmpinată de indiferență.
Poate cineva îi va spune: „Felicitări, mamă.”
Și acel simplu cuvânt va schimba totul.
Pentru că uneori, oamenii nu au nevoie de lucruri mari.
Au nevoie doar de recunoaștere.
De căldură.
De un semn că nu sunt invizibili.
O resto si pe aver rig
