„Astăzi am devenit mamă pentru prima dată, dar nimeni nu ne-a felicitat. Uniforma pe care o port pare să fi ridicat un zid între mine și restul lumii…”
În acea zi, cuvintele nu au mai avut aceeași greutate. Le-am rostit în gând de zeci de ori, dar de fiecare dată parcă se rupeau în bucăți înainte să ajungă la cineva. În ochii mei era bucurie, dar în jurul meu era liniște. O liniște ciudată, apăsătoare, ca și cum lumea ar fi decis că momentul meu nu merită să fie sărbătorit.
Țineam în brațe o viață nouă, un mic miracol care îmi schimbase complet universul, dar nu exista nimeni să împărtășească acea fericire cu mine. Nu era muzică, nu erau flori, nu erau lacrimi de bucurie ale familiei. Doar pași grăbiți pe holurile reci ale spitalului și priviri care treceau peste mine ca și cum aș fi fost invizibilă.
O resto si pe aver rig
