Doar eu și copilul meu.
Îmi amintesc perfect momentul în care ușa s-a deschis și aerul rece de afară mi-a atins fața. Lumea părea grăbită, indiferentă. Oameni care treceau, mașini care claxonau, viață care continua ca și cum nimic important nu s-ar fi întâmplat.
Dar pentru mine, totul se schimbase.
Mă uitam la micuțul din brațele mele și încercam să înțeleg cum este posibil ca o lume întreagă să nu observe o astfel de minune. Cum este posibil ca o femeie care tocmai a adus viață pe lume să fie întâmpinată doar de tăcere?
Am mers încet pe trotuar, fără direcție clară, doar încercând să respir. În mintea mea se amestecau două lumi: lumea misiunilor, a disciplinei, a ordinelor clare… și lumea nouă, fragilă, a unui copil care depindea de mine pentru absolut tot.
În acea clipă, am realizat ceva dureros: oamenii văd uniforma, nu omul.
Pentru mulți, eram doar „agentul”. O funcție. O etichetă. Cineva care trebuie să fie mereu puternic, mereu disponibil, mereu fără emoții. Dar nimeni nu vedea femeia din spatele acestei etichete. Nimeni nu vedea inima care tocmai învățase ce înseamnă dragostea necondiționată.
Mi-am amintit de toate nopțile nedormite, de toate misiunile în care mi-am ascuns oboseala, de toate momentele în care am zâmbit deși eram epuizată. Și atunci m-am întrebat: dacă eu protejez pe toată lumea, cine protejează momentele mele?
O resto si pe aver rig
