Toată lumea se uita.
Elena a stat lângă ea câteva minute, traducând fiecare cuvânt.
Pentru prima dată în acea seară, doamna Carmen a râs.
Când Elena a terminat de comandat, Adrian a rămas tăcut.
Apoi a spus încet:
„Elena… poți aștepta un moment?”
Elenei i-a fost teamă că a făcut ceva greșit.
„Sigur.”
Adrian s-a uitat la mama lui.
„Mama spune că nu s-a simțit niciodată atât de respectată într-un restaurant.”
Elena a zâmbit timid.
„Am făcut doar ce e normal.”
Adrian a scos o carte de vizită din portofel și a pus-o pe masă.
„Nu, ai făcut mai mult decât atât.”
A privit-o direct în ochi.
„Conduc o fundație care sprijină persoanele cu dizabilități. Și tocmai mi-am dat seama că avem nevoie de oameni ca tine.”
Elena a rămas nemișcată.
„Ce vrei să spui?”
„Vreau să-ți ofer un loc de muncă la fundația mea. Salariul este de trei ori mai mare decât aici. Și program flexibil.”
Doamna Herghelegiu, care ascultase de la distanță, aproape că a scăpat tava.
O resto si pe aver rig
