Antonina s-a ridicat speriată. — Ați greșit adresa, a zis încet. Unul dintre bărbați a zâmbit. A scos din buzunar două monede de cupru, vechi, tocite. — Nu cred. Antonina s-a sprijinit de poartă. Inima îi bătea ca atunci când căra butoiul cu apă. — Ion… Mihai… — Noi suntem, mătușă Antonina. Au îmbrățișat-o cu grijă, ca pe ceva fragil. N-au spus multe atunci.
Au intrat în curte, au stat la masă. Au mâncat cartofi fierți cu sare, ca odinioară. Mai târziu, i-au spus. Au crescut într-un centru. Au învățat. Au muncit. Au făcut brutărie. Apoi alta. Acum aveau mai multe. Pâine simplă, pâine bună, ca pe vremuri. — N-am uitat, a zis Mihai. Nicio zi. I-au lăsat o pungă pe masă. Antonina n-a vrut s-o deschidă. — Nu pentru asta v-am ajutat.
Ion a dat din cap. — Știm. De-aia am venit. În pungă era un contract. Casa ei urma să fie renovată. Facturile plătite. O sumă lunară, cât să trăiască liniștită. Pe poartă au pus o plăcuță mică, de lemn. „Pâinea se împarte. Așa începe omenia. ” Antonina a rămas pe bancă mult timp după ce au plecat. Ținea în palmă o monedă de cupru. Zâmbea și plângea în același timp. Și, pentru prima dată după mulți ani, știa sigur că nimic din ce fusese bun în viața ei nu fusese în zadar.
O resto si pe aver rig
