A plecat, trântind ușa.
Vestea s-a răspândit repede prin oraș. Unii angajați erau neliniștiți. Se temeau că schimbările vor aduce reduceri, restructurări și haos.
Alexandru a convocat o adunare generală la depozitul central din Craiova.
Nu a vorbit despre profituri.
Nu a vorbit despre cifre.
A vorbit despre oameni.
„Dacă un client intră flămând și pleacă umilit, vom pierde mai mult decât vânzări”, a spus el. „Am pierdut ceva din noi înșine.”
S-a lăsat o tăcere deplină.
Apoi a anunțat primul program al fundației: fiecare magazin va avea un raft special cu produse alimentare de bază – făină, ulei, zahăr, conserve – finanțate de fundație, pentru familii aflate în nevoie reală, recomandate de primării sau biserici.
Fără fotografii.
Fără publicitate.
Pur și simplu ajutor.
În lunile următoare, am văzut lucruri pe care nu le mai văzusem în șaptezeci de ani de funcționare.
Un bărbat de cincizeci de ani, fost deținut, lucra în depozit, lucra ca excavator și sosea cu zece minute mai devreme în fiecare zi.
O mamă singură care primea ajutor de chirie și după un an s-a întors cu o prăjitură făcută în casă ca să-mi mulțumească.
Un adolescent bursier, copilul unui fost deținut, acceptat la Facultatea de Medicină din București.
O resto si pe aver rig
