— Cu banii de la bunica mea. Îți amintești când spuneai că „banii mei nu contează”? Se pare că au contat.
Un gol sonor a urmat. Tăcerea s-a așezat ca un verdict.
— Și știi ce e cel mai trist? am continuat, coborând vocea. Nu că m-ai făcut de râs. Ci că ți-a fost rușine de mine.
Andrei a lăsat privirea în pământ. Pentru prima dată, nu a mai avut replică. Cuvintele, pe care altădată le arunca ușor, acum i se lipiseră de cerul gurii.
Ioana a încercat să umple golul:
— Hai, Maria, nu poți să faci asta tocmai acum, în fața tuturor…
— Ba pot, am spus simplu. Fiindcă voi ați ales să procedați la fel.
Am făcut un pas înapoi, lăsându-le spațiu nu pentru scuze, ci pentru realitate.
— De mâine, nu mai faceți parte din companie. Veți primi tot ce vi se cuvine legal. Nimic în plus.
Andrei m-a privit cu ochi goi, căutând un capăt de ață de care să se țină.
— Și… noi? a întrebat, cuvântul plutind între noi, greu, ca o ușă pe jumătate închisă.
Am simțit nodul cum urcă, dar l-am ținut acolo, la marginea vocii. Nu mai aveam voie să tremur.
— Noi… am fost cândva o echipă, am spus încet. Dar o echipă nu se rupe în bucăți când dă de greu.
L-am privit ultima oară, ca pe o fotografie pe care știi că trebuie s-o pui într-o cutie și s-o lași în urmă.
O resto si pe aver rig
