— Nu e nicio glumă, Ioana, am spus, calm. Unii oameni curăță după alții. Alții pun, pur și simplu, lucrurile în ordine.
M-am oprit în fața lor, suficient de aproape încât să le văd în ochi neliniștea.
Andrei a deschis gura, s-a oprit, a încercat din nou. Părea că face calcule pe care nu le mai poate duce la capăt.
— Maria… eu… nu știam… a bâiguit în cele din urmă.
— Exact, am răspuns. Nu ai vrut să știi.
Am scos din geantă dosarul subțire. Hârtia a foșnit scurt, limpede.
— Aici sunt actele. Semnate. Ștampilate. Compania asta nu e doar locul tău de muncă. E, de acum, casa mea.
În spatele meu, Popa s-a apropiat fără să scoată un cuvânt. I-am simțit prezența calmă. A dat doar din cap, un gest scurt, suficient.
Prin sală a început să curgă un murmur. Șoapte tăiate, respirații precipitate, priviri fugare de la mine la Andrei și înapoi.
— Tu… tu ai cumpărat firma? a întrebat Andrei, aproape în șoaptă, ca și cum nu voia să audă răspunsul.
Am încuviințat.
O resto si pe aver rig
