— „Cine sunteți?”
Atunci am simțit, pentru întâia oară după atâția ani, frica de a spune adevărul. Nu pentru mine. Pentru ce s-ar putea rupe înăuntrul ei odată cu o propoziție.
— „Eu sunt Ion Dumitrescu.”
— „Tatăl tău.”
A explodat pe loc, ca o flacără hrănită prea mult timp.
— „Nu! Tatăl meu a murit!”
Vorbele m-au izbit drept în piept, ca un pumn înfipt acolo unde atâtea cuvinte au rămas nespuse.
Așa îi spusese Elena.
Că murisem.
Maria Andreea respira greu acum, umerii îi erau încordați sub povara unei istorii în care crezuse până atunci.
— „Mama mi-a spus că tata a murit într-un accident când eram mică.”
— „Nu. Te-am căutat toată viața.”
— „Minți!”
Ochii îi erau umezi, dar ținute strâns în lumina aceea ascuțită a furiei. Între lacrimă și foc, tremurul îi trăda bătălia.
M-am aplecat cât mi-au îngăduit gratiile și cătușele, ca și cum apropierea ar fi putut așeza altfel lumea.
— „Ai cicatricea aceea de când ai căzut de pe tricicleta roșie, în fața blocului. Aveai trei ani fără două luni.”
A rămas stană. O tăcere densă i s-a pus pe chip, grea, imposibil de umplut.
O resto si pe aver rig
