M-a urcat în mașina de poliție cu gesturi ferme, fără grabă. A trântit portiera din spate și s-a așezat la volan. Eu, pe banchetă, o priveam prin gratiile despărțitoare, prins într-o colivie de oțel și amintiri.
Bateai ușor cu buricele degetelor în volan când era încordată — exact cum făceam eu. Recunoșteam ritmul acela nerăbdător după sunet. Un fior m-a străbătut. În gestul mărunt era o moștenire pe care ea nici nu știa că o poartă.
Atunci n-am mai putut ține în loc cuvintele. Au țâșnit din mine fără să le mai pot opri.
— „Mama ta mai trăiește?”
A întors capul brusc, ca și cum ar fi auzit ceva de neînchipuit.
— „Poftim?”
— „Elena.”
Chipul i s-a schimbat pe loc. O tresărire abia vizibilă, ca o umbră grăbită peste un perete luminat.
— „De unde știți numele mamei mele?”
Vocea i s-a înăsprit. Tonul a rămas rece, dar prin crusta aceea se vedea cum curiozitatea încearcă să-și păstreze masca.
Am înghițit în sec. Gâtul îmi era uscat.
— „Pentru că… am cunoscut-o.”
A tras mașina pe dreapta, hotărât, de parcă totul trebuia oprit aici și acum.
Motorul torcea jos, înfundat. Pe dinafară, mașinile tăiau drumul în linii de lumină care nu se abăteau pentru nimeni.
Mă fixa fără să clintească, căutând ceva ce nici ea nu era sigură că vrea să găsească.
O resto si pe aver rig
