Ochii îi erau umezi, dar păstrau acea lumină tăioasă a furiei. Între lacrimă și foc, tremurul îi trăda bătălia.
Am încercat să mă apropii puțin, cât îmi permiteau gratiile și cătușele, ca și cum apropierea ar fi putut muta ceva în ordinea lumii.
— „Ai cicatricea aceea de când ai căzut de pe tricicleta roșie, în fața blocului. Aveai trei ani fără două luni.”
A înghețat. Pe chipul ei s-a așezat o tăcere densă, grea, care nu putea fi umplută cu nimic.
— „Mama ta îți spunea Măriuca atunci când ți se făcea somn.”
Tăcere.
— „Și adormeai numai dacă îți cântam ‘Somnoroase păsărele’.”
Buzele au început să-i tremure, ca și cum un cuvânt neterminat ar fi vrut să iasă și nu găsea drumul.
— „De unde…?”
Simțeam deja lacrimile împingându-se spre lumină, orbitoare și eliberatoare în același timp.
— „Pentru că eu te adormeam în fiecare seară.”
Maria Andreea a deschis portiera și a coborât în grabă, trăgând aer adânc, ca după o fugă lungă.
Am crezut, pentru o clipă întinsă cât un veac, că va pleca. Că va închide ușa și va lăsa totul în urmă, așa cum un val înghite urma pe nisip.
Dar s-a rezemat de portieră, cu fruntea aproape de marginea rece a tablei, și a început să plângă. Nu zgomotos. Plânsul acela care nu vrea să fie văzut, dar nici nu mai poate fi oprit.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
O resto si pe aver rig
