— „Poftim?”
— „Elena.”
Fața i s-a schimbat pe loc. O tresărire abia vizibilă, ca o umbră care traversează fugar un perete luminat.
— „De unde știți numele mamei mele?”
Vocea i s-a asprit. Tonul rece trăda însă o curiozitate care încerca să-și păstreze masca.
Am înghițit în sec, simțind uscăciunea din gât.
— „Pentru că… am cunoscut-o.”
A tras mașina pe dreapta, hotărât, ca și cum totul trebuia oprit acum, aici.
Motorul torcea jos, înfundat. Din exterior, mașinile treceau cu viteză, ca niște dungi de lumină care nu-și schimbau direcția pentru nimeni.
Se uita drept la mine, fără să clipească, căutând ceva ce nici ea nu știa încă dacă vrea să găsească.
— „Cine sunteți?”
Am simțit, pentru prima oară după zeci de ani, frica de a spune adevărul. Nu pentru mine. Pentru ce avea să se întâmple înăuntrul ei, pentru felul în care o propoziție putea rupe în două o lume întreagă.
— „Eu sunt Ion Dumitrescu.”
— „Și?”
— „Tatăl tău.”
A izbucnit pe loc, ca o flamă alimentată prea mult timp.
— „Nu! Tatăl meu a murit!”
Replica m-a lovit drept în piept. Am simțit-o ca pe un pumn înfipt adânc, în același loc în care cuvintele au stat neatinse atâția ani.
Așa îi spusese Elena.
Că murisem.
Maria Andreea respira apăsat acum, cu umerii încordați sub greutatea unei versiuni de viață în care crezuse până atunci.
— „Mama mi-a spus că tata a murit într-un accident când eram mică.”
— „Nu. Te-am căutat toată viața.”
— „Minți!”
O resto si pe aver rig
