— Povestiți ziua dispariției, spuse ea.
Radu o privi.
— De câte ori?
— Încă o dată.
El închise ochii.
Gara din Brașov reveni întreagă. Miros de ploaie, motorină, covrigi calzi. Mara ținând în brațe un ursuleț galben. Soția lui, Elena, nervoasă, cu buzele strânse. El, tânăr și prost, certându-se cu ea despre o datorie, despre club, despre faptul că nu era niciodată acasă. Mara ceruse suc. Radu se dusese la chioșc. Două minute. Poate trei. Când se întorsese, Elena era palidă, geanta căzută pe jos.
„Unde e Mara?”
„Era aici.”
„Cum adică era aici?”
Și apoi alergături, strigăte, peron, toalete, trenuri, oameni care se uitau și nu vedeau nimic.
— Am lăsat-o cu mama ei, spuse Radu. Când m-am întors, dispăruse.
Dobre răsfoi dosarul.
— Soția dumneavoastră a declarat atunci că fetița a plecat după dumneavoastră.
Radu deschise ochii.
— Elena a mințit.
Ana ridică privirea.
— De ce ar fi mințit mama unui copil dispărut?
Radu râse scurt.
— Pentru că îi era frică. Pentru că cineva o ținea în mână. Pentru că în ziua aia nu eram singurii care ne certam pentru datorii.
Comisarul se încordă.
— Despre ce datorii vorbiți?
Radu își trecu palma peste barbă.
— Fratele Elenei. Sorin. Avea datorii la oameni răi. Eu am aflat prea târziu. Înainte de dispariție, Elena primise telefoane. O auzeam noaptea plângând în bucătărie. Când o întrebam, spunea că e mama ei bolnavă. După ce a dispărut Mara, Elena s-a închis. Peste șase luni a murit. Oficial, accident. Neoficial, cineva i-a tăiat frânele.
Ana simți un fior, deși nu voia să arate.
— În dosar nu apare nimic despre asta.
— În dosar nu apare nici că agentul care a condus ancheta era nașul lui Sorin.
Dobre încremeni.
— Aveți grijă ce spuneți.
— Am avut grijă treizeci și unu de ani. Nu m-a ajutat.
Ana puse fotografia pe masă.
— Uitați-vă la ea.
Radu nu se uită. Nu pentru că nu voia. Pentru că o știa pe dinafară.
— O văd și când clipesc.
Ana se așeză în sfârșit.
— Eu am fost găsită pe marginea unui drum, lângă Sighișoara, în 1993. Aveam patru ani. Nu-mi aminteam numele. Sau așa mi s-a spus. Am crescut într-un centru, apoi într-o familie adoptivă. În dosarul meu scrie că mama biologică m-a abandonat.
Radu rămase nemișcat.
Dobre se întoarse spre ea.
— Ana…
Ea ridică o mână.
— Domnule comisar, dacă există un conflict de interese, mă retrag după ce spun asta. Dar vreau să știu un lucru. Domnule Munteanu, fiica dumneavoastră avea vreun semn pe corp?
Radu își duse mâna la piept, sub vestă. De acolo scoase un lănțișor subțire, vechi, cu un medalion mic de argint. Îl deschise cu degete grele. Înăuntru era o fotografie minusculă cu Mara bebeluș și o șuviță roșcată.
— Cicatricea de la mână. O aluniță mică sub omoplatul stâng. Și când se speria, își mușca buza de jos până îi rămânea urmă.
Ana se ridică atât de brusc încât scaunul scârțâi.
Dobre o privi cu teamă.
— Ana?
Ea își apăsă degetele pe marginea mesei.
— Am alunița.
Camera păru să se micșoreze.
Radu se uită la ea ca la o icoană coborâtă de pe perete.
— Mara…
— Nu spuneți așa.
Vocea ei se rupse.
— Vă rog. Nu spuneți așa până nu știm.
Radu încuviință încet, deși lacrimile îi umpluseră deja ochii.
— Bine. Nu spun.
Dar în inima lui, numele se ridicase deja din mormântul a treizeci și unu de ani.
În următoarele ore, secția deveni un loc al ușilor deschise cu forța. Dobre ceru arhiva. Dosarul original apăru incomplet, cu pagini lipsă, declarații fără semnături și fotografii dispărute. Ana, retrasă oficial din interogatoriu, rămase în clădire ca persoană implicată. Stătea pe un scaun în hol, cu mâinile împreunate, privind podeaua.
O resto si pe aver rig
