— Ai fost adoptată? întrebă el.
Ea se opri.
Pentru prima dată, privirea ei se ridică direct spre fața lui.
— Ce ați spus?
— Ai fost adoptată?
— Intrați în mașină.
— Ai o cicatrice la mână. Sub formă de lună.
Ochii ei se îngustară.
— V-am spus să intrați în mașină.
— Fiica mea avea una la fel.
Ana îi prinse brațul mai tare. Nu brutal, dar suficient cât să-l facă să înțeleagă că începea să se joace cu un fir foarte subțire.
— Domnule Munteanu, sunteți oprit în baza unui mandat de aducere pentru interogatoriu într-un dosar vechi, redeschis după apariția unor probe noi. Dacă încercați să mă manipulați emoțional, vă asigur că nu funcționează.
Radu clipi.
— Ce dosar?
Ea deschise portiera din spate.
— Dispariția minorei Mara Munteanu. Anul 1993.
Pentru o clipă, bătrânul motociclist nu mai respiră.
Apoi începu să râdă. Nu tare. Nu vesel. Un râs rupt, amar, atât de dureros încât Ana făcu instinctiv un pas înapoi.
— Mă arestați pentru dispariția propriei mele fiice?
— Vă duc la audieri.
— Eu am căutat-o treizeci și unu de ani.
— Atunci o să aveți ocazia să explicați de ce martorul nou susține că v-a văzut plecând din gară singur, la douăzeci de minute după dispariția ei.
Radu o privi lung.
Deasupra lor, norii se închiseră ca un capac.
— Martorul minte.
— Toți spun asta.
— Nu toți își poartă copilul pierdut pe piele.
Ana îi urmă privirea. Pe brațul lui drept, printre tatuaje vechi cu vulturi, roți și nume de drumuri, era chipul unei fetițe. Nu foarte bine făcut, îmbătrânit de vreme, dar clar. Două codițe. Un zâmbet larg. Sub chip scria: MARA, 1989–?
Polițista înghiți în sec.
— Poate că vinovăția are multe forme, spuse ea mai încet.
Cuvintele îl loviră mai tare decât cătușele.
Radu se aplecă și intră în mașină fără să mai spună nimic. Pe geamul din spate văzu cum Ana îi verifică motocicleta, apoi ia de pe șa rucsacul lui vechi. Din buzunarul lateral ieși colțul unei fotografii. Ea o scoase.
Radu se lipi de geam.
Ana ținea în mână poza Marei.
Fotografia era veche, galbenă pe margini. Fetița din imagine zâmbea cu o înghețată în mână, iar pe încheietură se vedea, dacă știai unde să privești, cicatricea ca o lună.
Ana rămase nemișcată.
Mult prea nemișcată.
Apoi își ridică încet mâna stângă și privi propria cicatrice.
Când se întoarse spre mașină, fața ei nu mai era aceeași.
Nu mai era doar polițista care aresta un suspect.
Era o femeie care simțea, fără să vrea, cum trecutul începe să zgârie ușa încuiată a vieții ei.
Dosarul îngropat, fotografia ascunsă și femeia care îi furase numele au deschis rana veche, dar tot ele au adus-o pe Mara înapoi acasă
La secția din orășelul de munte mirosea a cafea arsă, hârtie umedă și vopsea veche. Radu fu dus într-o cameră mică de interogatoriu, cu o masă metalică, două scaune și un bec rece deasupra. Cătușele îi fuseseră scoase, dar urma lor îi rămăsese roșie pe piele.
Ana intră după zece minute, cu un dosar gros sub braț.
Nu era singură. În urma ei venea comisarul Dobre, un bărbat trecut de șaizeci de ani, cu mustață cenușie și ochi obosiți, genul de om care îmbătrânise printre declarații și minciuni până când nu mai putea deosebi imediat una de alta.
— Radu Munteanu, spuse comisarul, fost membru al clubului de motocicliști Lupii Carpaților, mecanic, domiciliu instabil în ultimii douăzeci de ani, cercetat în trecut pentru tulburarea ordinii publice, achitat într-un dosar de contrabandă cu piese auto.
— Și tată, adăugă Radu.
Dobre ridică ochii.
— Asta încercăm să stabilim.
Radu se aplecă peste masă.
— Nu încercați să stabiliți dacă sunt tată. Încercați să-mi puneți în cârcă singurul lucru care m-a ținut viu.
Ana rămase în picioare lângă perete. Ținea fotografia Marei într-o folie transparentă de probe, de parcă se temea să o atingă direct.
O resto si pe aver rig
