Radu se lipi de geam.
Ana ținea în mână poza Marei.
Fotografia era veche, galbenă pe margini. Fetița din imagine zâmbea cu o înghețată în mână, iar pe încheietură se vedea, dacă știai unde să privești, cicatricea ca o lună.
Ana rămase nemișcată.
Mult prea nemișcată.
Apoi își ridică încet mâna stângă și privi propria cicatrice.
Când se întoarse spre mașină, fața ei nu mai era aceeași.
Nu mai era doar polițista care aresta un suspect.
Era o femeie care simțea, fără să vrea, cum trecutul începe să zgârie ușa încuiată a vieții ei.
Dosarul îngropat, fotografia ascunsă și femeia care îi furase numele au deschis rana veche, dar tot ele au adus-o pe Mara înapoi acasă
La secția din orășelul de munte mirosea a cafea arsă, hârtie umedă și vopsea veche. Radu fu dus într-o cameră mică de interogatoriu, cu o masă metalică, două scaune și un bec rece deasupra. Cătușele îi fuseseră scoase, dar urma lor îi rămăsese roșie pe piele.
Ana intră după zece minute, cu un dosar gros sub braț.
Nu era singură. În urma ei venea comisarul Dobre, un bărbat trecut de șaizeci de ani, cu mustață cenușie și ochi obosiți, genul de om care îmbătrânise printre declarații și minciuni până când nu mai putea deosebi imediat una de alta.
— Radu Munteanu, spuse comisarul, fost membru al clubului de motocicliști Lupii Carpaților, mecanic, domiciliu instabil în ultimii douăzeci de ani, cercetat în trecut pentru tulburarea ordinii publice, achitat într-un dosar de contrabandă cu piese auto.
— Și tată, adăugă Radu.
Dobre ridică ochii.
— Asta încercăm să stabilim.
Radu se aplecă peste masă.
— Nu încercați să stabiliți dacă sunt tată. Încercați să-mi puneți în cârcă singurul lucru care m-a ținut viu.
Ana rămase în picioare lângă perete. Ținea fotografia Marei într-o folie transparentă de probe, de parcă se temea să o atingă direct.
— Povestiți ziua dispariției, spuse ea.
Radu o privi.
— De câte ori?
— Încă o dată.
El închise ochii.
Gara din Brașov reveni întreagă. Miros de ploaie, motorină, covrigi calzi. Mara ținând în brațe un ursuleț galben. Soția lui, Elena, nervoasă, cu buzele strânse. El, tânăr și prost, certându-se cu ea despre o datorie, despre club, despre faptul că nu era niciodată acasă. Mara ceruse suc. Radu se dusese la chioșc. Două minute. Poate trei. Când se întorsese, Elena era palidă, geanta căzută pe jos.
„Unde e Mara?”
„Era aici.”
„Cum adică era aici?”
Și apoi alergături, strigăte, peron, toalete, trenuri, oameni care se uitau și nu vedeau nimic.
— Am lăsat-o cu mama ei, spuse Radu. Când m-am întors, dispăruse.
Dobre răsfoi dosarul.
— Soția dumneavoastră a declarat atunci că fetița a plecat după dumneavoastră.
Radu deschise ochii.
— Elena a mințit.
Ana ridică privirea.
— De ce ar fi mințit mama unui copil dispărut?
Radu râse scurt.
— Pentru că îi era frică. Pentru că cineva o ținea în mână. Pentru că în ziua aia nu eram singurii care ne certam pentru datorii.
Comisarul se încordă.
— Despre ce datorii vorbiți?
Radu își trecu palma peste barbă.
— Fratele Elenei. Sorin. Avea datorii la oameni răi. Eu am aflat prea târziu. Înainte de dispariție, Elena primise telefoane. O auzeam noaptea plângând în bucătărie. Când o întrebam, spunea că e mama ei bolnavă. După ce a dispărut Mara, Elena s-a închis. Peste șase luni a murit. Oficial, accident. Neoficial, cineva i-a tăiat frânele.
Ana simți un fior, deși nu voia să arate.
— În dosar nu apare nimic despre asta.
— În dosar nu apare nici că agentul care a condus ancheta era nașul lui Sorin.
Dobre încremeni.
— Aveți grijă ce spuneți.
— Am avut grijă treizeci și unu de ani. Nu m-a ajutat.
Ana puse fotografia pe masă.
— Uitați-vă la ea.
Radu nu se uită. Nu pentru că nu voia. Pentru că o știa pe dinafară.
— O văd și când clipesc.
Ana se așeză în sfârșit.
— Eu am fost găsită pe marginea unui drum, lângă Sighișoara, în 1993. Aveam patru ani. Nu-mi aminteam numele. Sau așa mi s-a spus. Am crescut într-un centru, apoi într-o familie adoptivă. În dosarul meu scrie că mama biologică m-a abandonat.
Radu rămase nemișcat.
Dobre se întoarse spre ea.
— Ana…
Ea ridică o mână.
— Domnule comisar, dacă există un conflict de interese, mă retrag după ce spun asta. Dar vreau să știu un lucru. Domnule Munteanu, fiica dumneavoastră avea vreun semn pe corp?
Radu își duse mâna la piept, sub vestă. De acolo scoase un lănțișor subțire, vechi, cu un medalion mic de argint. Îl deschise cu degete grele. Înăuntru era o fotografie minusculă cu Mara bebeluș și o șuviță roșcată.
— Cicatricea de la mână. O aluniță mică sub omoplatul stâng. Și când se speria, își mușca buza de jos până îi rămânea urmă.
Ana se ridică atât de brusc încât scaunul scârțâi.
Dobre o privi cu teamă.
— Ana?
Ea își apăsă degetele pe marginea mesei.
— Am alunița.
Camera păru să se micșoreze.
Radu se uită la ea ca la o icoană coborâtă de pe perete.
— Mara…
— Nu spuneți așa.
Vocea ei se rupse.
— Vă rog. Nu spuneți așa până nu știm.
Radu încuviință încet, deși lacrimile îi umpluseră deja ochii.
— Bine. Nu spun.
Dar în inima lui, numele se ridicase deja din mormântul a treizeci și unu de ani.
În următoarele ore, secția deveni un loc al ușilor deschise cu forța. Dobre ceru arhiva. Dosarul original apăru incomplet, cu pagini lipsă, declarații fără semnături și fotografii dispărute. Ana, retrasă oficial din interogatoriu, rămase în clădire ca persoană implicată. Stătea pe un scaun în hol, cu mâinile împreunate, privind podeaua.
Radu o vedea prin geamul mat.
Nu îndrăznea să se apropie.
Un om poate căuta un copil treizeci și unu de ani, dar când îl găsește, nu știe cum să facă primul pas fără să-l sperie.
Seara, comisarul Dobre intră cu fața schimbată.
— Am găsit martorul nou, spuse el.
Radu ridică ochii.
— Cine e?
Dobre aruncă o fotografie pe masă.
Un bărbat bătrân, slăbit, cu ochi tulburi.
— Sorin Pavel. Fratele soției dumneavoastră.
Radu se ridică atât de repede încât scaunul căzu.
— E mort.
— Așa ați crezut. În acte apare decedat în 2001. Dar amprentele lui au fost găsite recent într-un dosar de fraudă. Trăia sub alt nume. Acum e internat într-un spital din Sibiu, fază terminală. El a dat declarația că v-a văzut plecând singur din gară.
— Minte și acum.
— Probabil. Dar de ce ar ieși la suprafață după atâția ani?
Ușa se deschise.
Ana intră, deși nimeni nu o chemase.
— Pentru că moare, spuse ea. Și cineva vrea să închidă dosarul înainte să vorbească altceva.
Dobre o privi lung. Apoi, în loc să o dea afară, îi întinse o copie a declarației.
Ana citi. La început repede. Apoi mai încet.
— Asta nu e declarație de martor. E o poveste pregătită.
— Exact, spuse Radu. Sorin n-a fost niciodată destul de deștept să inventeze singur.
— Cine l-a ajutat?
Radu și Dobre se priviră.
Numele veni greu, dar inevitabil.
— Fostul căpitan Ilie Bălan, zise comisarul.
Ana își pierdu culoarea din obraji.
— Tatăl meu adoptiv îl cunoștea pe Bălan.
Radu o privi cu atenție.
— Cum îl chema pe tatăl tău adoptiv?
— Mircea Ionescu. A murit acum opt ani. A fost polițist la rutieră.
Dobre înjură încet.
— Ionescu era în echipa de căutare în noaptea dispariției.
Ana se sprijini de perete.
— Nu.
Dar cuvântul nu respingea informația. Încerca doar să țină lumea întreagă să nu cadă peste ea.
Au mers la Sibiu în aceeași noapte. Dobre a aprobat deplasarea, Ana a insistat să vină, iar Radu a stat în spatele mașinii de poliție, de data asta fără cătușe. Drumul printre munți era întunecat, cu ploaia lovind parbrizul și farurile tăind serpentinele ca pe niște amintiri.
Nimeni nu vorbea.
La spital, Sorin Pavel arăta ca o umbră care uitase să moară. Zăcea într-un pat îngust, cu tuburi la nas, pielea galbenă și mâinile tremurând pe cearșaf.
Când îl văzu pe Radu, începu să plângă.
— Tu…
Radu se apropie de pat. Nu-l lovi. Nu-l înjură. Se uită doar la omul care îi furase poate viața și copilul, iar liniștea lui fu mai grea decât orice furie.
O resto si pe aver rig
