— Unde ai dus-o?
Sorin scutură capul.
— N-am vrut. Elena n-a vrut. Bălan… Bălan a zis că dacă nu plătesc, o iau pe fată doar câteva zile, ca presiune. Că tu o să aduci banii. Dar apoi…
Ana stătea la capătul patului, rigidă.
— Apoi ce?
Sorin întoarse ochii spre ea.
Și o recunoscu.
Nu după nume. Nu după uniformă. După ceva ce vinovații recunosc mai repede decât victimele: urma faptei lor în carne vie.
— Doamne…
Radu se aplecă.
— Apoi ce?
Sorin începu să tușească. Dobre chemă asistenta, dar bătrânul ridică o mână.
— Elena s-a răzgândit. A vrut să spună poliției. Bălan a zis că nu se mai poate. Fata văzuse fețe. A dat-o unui polițist fără copii. Ionescu. A schimbat actele. A spus că e mai bine așa. Că la tine, cu motorul și scandalurile, copilul ar fi crescut rău.
Ana simți cum i se taie picioarele.
Mircea Ionescu, omul care o învățase să meargă cu bicicleta. Omul care îi pusese plasturi pe genunchi. Omul care îi spusese că fusese găsită plângând pe marginea drumului și că Dumnezeu i-o trimisese lui.
Nu fusese Dumnezeu.
Fusese o rețea de minciuni.
— Mama mea adoptivă știa? întrebă ea.
Sorin închise ochii.
— Nu la început. Mai târziu… poate. Femeile simt când casa are un secret.
Radu își apăsă pumnii pe marginea patului.
— Elena?
Sorin plânse mai tare.
— A vrut să te caute. A vrut să-ți spună că fata trăiește. Bălan a amenințat-o. După o lună, a murit.
— Tu ai omorât-o?
— Nu. Jur. Dar eu am tăcut. E același lucru, nu?
În cameră se auzea doar aparatul de monitorizare și ploaia în geam.
Ana scoase telefonul și porni înregistrarea oficială.
— Spuneți tot. Nume. Date. Locuri. Cine a falsificat actele. Cine a luat bani. Cine a semnat.
Sorin vorbi patruzeci și șapte de minute.
Când termină, părea deja pe jumătate plecat din lume.
Radu ieși pe hol și se sprijini de perete. După trei decenii în care își imaginase o mie de finaluri, adevărul venise nu ca o explozie, ci ca o otravă veche scoasă dintr-o rană.
Ana ieși după el.
Stătură unul lângă altul fără să se privească.
— Nu știu ce să simt, spuse ea.
Radu își șterse fața cu palma.
— Nici eu.
— Dacă testul ADN confirmă…
— Confirmă.
Ea îl privi pentru prima dată fără uniformă între ei.
— Nu puteți ști.
— Ba da.
— Cum?
Radu atinse ușor medalionul de la piept.
— Pentru că atunci când te-ai speriat în camera aia, ți-ai mușcat buza de jos. Exact ca ea.
Ana se întoarse spre fereastră.
Lacrimile îi alunecară pe obraz fără zgomot.
— Eu am avut un tată.
Radu încuviință, deși cuvintele îl dureau.
— Știu.
— L-am iubit.
— Știu.
— Dacă dumneavoastră sunteți tatăl meu, asta nu șterge ce am trăit cu el.
Radu înghiți nodul din gât.
— Nu vreau să șterg nimic. Vreau doar să nu mai fiu șters eu.
Ana plânse atunci. Nu ca un copil regăsit, nu ca o femeie salvată, ci ca cineva care trebuia să-și țină două vieți în aceleași mâini și descoperea că amândouă sângerau.
Testul ADN veni după șase zile.
Pozitiv.
Probabilitate de paternitate: 99,9998%.
Radu nu se prăbuși când citi. Stătea în curtea secției, lângă motocicleta lui, cu hârtia în mână. Ana stătea la doi metri distanță. Dobre, discret, se retrăsese în clădire.
O resto si pe aver rig
