Radu oftă. Nu de frică. Frica își făcuse cuib în el acum treizeci și unu de ani și de atunci nu mai găsise loc nou unde să se așeze. Oftă pentru că era obosit. Obosit să fie privit ca un infractor doar pentru că purta vestă de piele, tatuaje vechi și numele unei bande de motocicliști pe spate. Obosit să tot scoată din buzunar aceeași fotografie mototolită cu o fetiță de patru ani, zâmbitoare, cu ochii verzi și părul roșcat prins în două codițe.
O fetiță care dispăruse într-o gară mică din Brașov, într-o zi cu ploaie.
O fetiță pe care o chema Mara.
— N-am fugit niciodată de poliție, zise el și își duse mâinile încet la spate. Nici atunci când poliția n-a vrut să mă asculte.
Polițista îi prinse încheietura stângă. Cătușa se închise cu un clic metalic.
Radu încremeni.
Nu din cauza fierului rece.
Ci din cauza unui semn.
Pe partea interioară a încheieturii ei, acolo unde mâneca uniformei se ridicase puțin, avea o cicatrice mică, sub formă de semilună. O urmă palidă, aproape invizibilă, dar pentru el era mai puternică decât orice sirenă.
Mara avusese aceeași cicatrice.
Căzuse la trei ani peste marginea unei jardiniere, în curtea bunicilor. Plânsese zece minute, apoi îi ceruse tatălui să-i cumpere înghețată „ca să nu mai doară luna de pe mână”.
Radu nu mai auzi vântul.
Nu mai auzi motorul care se răcea lângă el.
Se uită la cicatrice, apoi la fața polițistei. Ochii ei erau verzi. Nu un verde obișnuit, ci verdele acela straniu, aproape auriu pe margini, pe care îl avusese mama lui și pe care Mara îl moștenise ca pe o lumină ascunsă.
— Cum te cheamă? întrebă el încet.
Polițista strânse a doua cătușă.
— Nu dumneavoastră puneți întrebările.
— Te rog.
Ea îl împinse ușor spre portiera mașinii.
— Agent principal Ana Ionescu. Și v-aș sfătui să tăceți până ajungem la secție.
Radu simți cum pământul se mișcă sub bocancii lui.
Ana.
Nu Mara.
Dar numele nu însemna nimic. Copiilor dispăruți li se schimbă numele ca să li se schimbe trecutul. Li se schimbă orașul, hainele, povestea, chiar și felul în care li se spune să-și amintească.
— Ai fost adoptată? întrebă el.
Ea se opri.
Pentru prima dată, privirea ei se ridică direct spre fața lui.
— Ce ați spus?
— Ai fost adoptată?
— Intrați în mașină.
— Ai o cicatrice la mână. Sub formă de lună.
Ochii ei se îngustară.
— V-am spus să intrați în mașină.
— Fiica mea avea una la fel.
Ana îi prinse brațul mai tare. Nu brutal, dar suficient cât să-l facă să înțeleagă că începea să se joace cu un fir foarte subțire.
— Domnule Munteanu, sunteți oprit în baza unui mandat de aducere pentru interogatoriu într-un dosar vechi, redeschis după apariția unor probe noi. Dacă încercați să mă manipulați emoțional, vă asigur că nu funcționează.
Radu clipi.
— Ce dosar?
Ea deschise portiera din spate.
— Dispariția minorei Mara Munteanu. Anul 1993.
Pentru o clipă, bătrânul motociclist nu mai respiră.
Apoi începu să râdă. Nu tare. Nu vesel. Un râs rupt, amar, atât de dureros încât Ana făcu instinctiv un pas înapoi.
— Mă arestați pentru dispariția propriei mele fiice?
— Vă duc la audieri.
— Eu am căutat-o treizeci și unu de ani.
— Atunci o să aveți ocazia să explicați de ce martorul nou susține că v-a văzut plecând din gară singur, la douăzeci de minute după dispariția ei.
Radu o privi lung.
Deasupra lor, norii se închiseră ca un capac.
— Martorul minte.
— Toți spun asta.
— Nu toți își poartă copilul pierdut pe piele.
Ana îi urmă privirea. Pe brațul lui drept, printre tatuaje vechi cu vulturi, roți și nume de drumuri, era chipul unei fetițe. Nu foarte bine făcut, îmbătrânit de vreme, dar clar. Două codițe. Un zâmbet larg. Sub chip scria: MARA, 1989–?
Polițista înghiți în sec.
— Poate că vinovăția are multe forme, spuse ea mai încet.
Cuvintele îl loviră mai tare decât cătușele.
Radu se aplecă și intră în mașină fără să mai spună nimic. Pe geamul din spate văzu cum Ana îi verifică motocicleta, apoi ia de pe șa rucsacul lui vechi. Din buzunarul lateral ieși colțul unei fotografii. Ea o scoase.
O resto si pe aver rig
