L-am văzut tresărind.
Bine.
Trebuia să doară.
Am împins spre el dosarul de separare.
— Citește.
În clipa aceea, chipul i s-a schimbat.
Frică adevărată.
În sfârșit.
Apoi i-am întins Carlei pachetul ei.
A răsfoit chitanțele rătăcită.
— Ce e asta?
— Tot ce am pus în tine, când încă îți spuneam soră.
A izbucnit în plâns.
— Mă urăsc.
— Ar trebui.
Știu cum sună.
Rece.
Dar atunci asta era realitatea.
Și apoi Andrei a rostit fraza care l-a prăbușit, definitiv, în ochii mei.
— Gândește-te la fiica noastră.
M-am ridicat atât de brusc, încât scaunul a lovit podeaua.
— Să nu îndrăznești să o folosești pe copilul nostru ca să te salvezi.
Casa a vibrat de la vocea mea.
— Trebuia să te gândești la ea înainte să te culci cu mătușa ei.
Abia atunci, pentru întâia oară, amândoi au părut atinși de rușine.
Nu speriați.
Rușinați.
M-am îndreptat spre ușă.
Am descuiat.
— Ieșiți.
Carla s-a ridicat prima.
O clipă i-am cuprins chipul cu privirea și mi-am amintit fetița de odinioară.
Cea care îmi fura puloverele.
Cea care se ascundea în umbra mea, crezând că acolo e lumea întreagă.
O resto si pe aver rig
